Tags

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,


(Cu fruntea la podea)

M-am rugat aşa cum nu am mai facut-o niciodată. Am fost ca un păgân care ar face orice să scape cu viaţă. Mi-am adunat lacrimile de pe podea cu un şervet, mi-am şters fruntea udă care se închinase până la pământ în semn de rugăciune. Mi-am dat părul încâlcit de-o parte şi m-am rezemat de-un perete. Apoi mi-am prins gâtul cu palmele şi mi-am simţit pulsul alergând ca al unui sportiv la maraton.

Am crezut că mă reculeg încercând să desluşesc încâlceala vizuală de pe tapetul din faţa mea. Flori şi tulpini, purpuriu şi albastru şi verde pe fond alb.

N-am ştiut ce să cer în rugăciunea mea; mi-a fost teamă şi ruşine de-o potrivă. Stând în genunchi în faţa chiuvetei am realizat că am uitat rugăciunea. O ştiam când aveam vreo 9-10 ani, dar acum s-a dus. Nu mai ştiu multe din ce ştiam odată. M-am îndobitocit în propria infatuare. Am crezut că ştiu multe, dar nu ştiu mai nimic.

Îmi aduc aminte tot din seara cu fruntea la podea, că aşa am să o numesc de acum înainte. Cred că am cerut să fiu un om mai bun şi am mai cerut să pot să ştiu încotro s-o apuc. Şi mi-am zis că pe cât de mult îmi doresc ordine în jurul meu, pe atât e mai haos şi mai întuneric în mine. Am vrut să mă ridic şi să plec pentru că m-am ruşinat de mine şi de ce e în mine. Nu e de ajuns să vrei binele, spunea cineva, pentru tot şi toate, dacă nu poţi să-ţi doreşti acelaşi lucru şi pentru tine. În plus, dacă vrei bine pentru toată lumea asta nu te face un om mai bun.

Tot încercând să parcurg în ritm linear bezna din capul meu am realizat că o iau în zig-zag şi mă tot duc, mă tot duc spre nicăieri. Apoi am zis că-i târziu şi poate ar trebui să dorm. Şi cum ar fi dacă mâine mă voi trezi şi voi avea ce am cerut prin rugăciunea uitată din seara cu fruntea la podea. Şi aşa au venit şi-au plecat gândurile de-a valma. Au poposit o vreme şi-au plecat pentru a năpădi şi raţiunea altora. Pe a mea au umbrit-o de-ajuns.

Şi trezindu-mă a doua zi după o noapte de nesomn (doar stând cu ochii în tavanul camerei întunecate din subsolul casei), în care am încercat să închid ochii numai pentru a înlocui întunericul camerei cu cel din minte. Şi aşa am crezut că mă odihnesc. Oboseala fizică nu mă ajunsese aşa cum am crezut, doar extenuarea psihică mă dobora cu fiecare mişcare a ploapelor. Revedeam totul în slow motion ca un film pe care l-am mai văzut, dar din care nu-mi mai aminteam nimic.

Am fost fără vlagă întrega zi, nici nu-mi dădeam seama dacă mi-e foame, sau dacă mi-e doar somn, dacă trebuie să beau ceva, sau doar să dorm şi atât. A fost o zi care n-ar fi trebuit să fie, dar care a succedat noaptea care m-a trântit cu fruntea la pământ. Din îngâmfarea mea am căzut mult prea jos, am alunecat de pe piedestalul pe care m-am cocoţat singură, nemeritat. Şi atât mi-a fost. Cel mai trist e când realizezi căderea, datorată tocmai propriei nepăsări în a înţelege starea lucrurilor, a realităţii din jur. Şi a fost o mare vraişte în capul meu.

Şi următoarea zi a fost petrecută în tăcere, încercând să mă adun pas cu pas şi zâmbind tâmp faţă de cei care făceau conversaţie. Mi-am spus ca nu sunt antisocială, deci am să particip aşa cum pot la ziua aceea. Pot să spun că am încercat, multe nu-mi mai amintesc.

Ziua care succede nopţii în care ai căzut cu fruntea la podea e întotdeauna istovitoare. Ca de fiecare dată. Cum vor avea să fie următoarele zile e greu de spus. Un trup obosit, cu o figură strâmbă, care se trezeşte numai pentru a se pregăti înapoi de culcare; o minte într-un trup care se ghidează după automatisme, o minte care nu-şi poate aminti ce s-a-ntâmplat peste zi şi care n-are aşteptări de la ziua de mâine. „Lower your expectations” am auzit undeva, cândva; numai că la mine nu merge aşa. Asta e pentru mine egalul renunţării. Dar câteodată aş vrea să renunţ, jur că aş renunţa. Dar cum?

Şi aşa au trecut zile şi nopţi de-a rândul şi au fost toate la fel. Am ştiut unde-mi aştern seara să mă culc şi în ce poziţie am să mă trezesc dimineaţa. Nu era loc de imprevizibil; aş fi vrut ca ziua ce se încheia să facă loc alteia în care previzibilul nu era posibil.

Am crezut că perioada întrebărilor fără răspuns şi a frământărilor e o chestie pur adolescentină şi cum eu am trecut demult de vremea aia, am tot aşteptat şi am tot aşteptat să treacă. Am vrut ca despărţirea de vechea „eu” să fie ca un divorţ dureros, ca separarea de cineva pe care nu vrei să-l mai vezi, să-l mai auzi, de care nu vrei să mai ştii nimic.

De-ar fi atât de uşor, am fii cu toţii într-un loc mult mai fericit, într-o realitate mai puţin stânjenitoare. Am avut cu toţii timp să culegem roadele propriilor experienţe şi greşeli. Alţii le numesc existenţe, alţii le numesc – viaţă. Unii nu-şi pun întrebări stupid-existenţiale (despre viaţă sau sensul ei), nu trebuie să-şi răspundă, nu au nevoie de incertitudini. Poate lor viaţa le-a arătat drumul, înţelepciunea le-a dat calea, norocul le-a îndrumat paşii. Sau poate sunt dintre cei care se bucură fără a se întreba nimic, nu au noroc şi nu sunt nici prea înzestraţi; ei pur şi simplu TRĂIESC.

Cum rămâne cu restul care sunt încă nedumeriţi? Lor cine le va răspunde?  Aş spera ca Dumnezeu să aibă milă de sufletele lor.

Când zilele au mai trecut, iar luna lui gustar era pe sfârşite, umezeala din aer s-a mai disipat, aerul a devenit respirabil…. şi a venit Septembrie. În nopţile de septembrie începe să miroase a toamnă, a brumă, a pământ rece, a frunze căzătoare…

Odată cu Septembrie a mai plouat pe ici pe colo, a mai bătut vântul, s-au mai rupt nişte crengi. Ramuri bătrâne s-au frânt în vreascuri mici înfundând jgheabul casei, geamurile s-au izbit cu zgomot, păsările au luat-o înspre văzduh. Seara am dat-o pe ceai sau pe vin, un vin roşu, bun, aromat. Un Merlot când e una din zilele bune. Septembrie e altfel.

Nu vreau să mă mai întorc la cei care au întrebări la care nimeni nu poate să le răspundă. Mi se par oameni fascinanţi, cu multă imaginaţie, dar prea trişti, adesea anxioşi. Oamenii ăştia sunt hipersensibili, cuvintele banale îi rănesc fără motiv; caută să se ascundă, găsesc motive să rămână singuri, iar după ce au stat singuri o vreme acuză că au fost uitați, neglijați, neiubiți. Sunt cei care îi îndepărtează pe oameni, dar tot ei sunt cei care au nevoie mai mult de oameni.

Respiră şi se exprimă prin alţii. Cu stângăcia şi sensibilitatea lor exagerată sperie pe ceilalţi, îi alungă. Ei se cred nedreptăţiţii vieţii, lacrimile lor sunt scumpe, nemeritate. Dintre ei sunt mulţi care cad cu fruntea la podea. Rugăciunile lor sunt abstracte, obscure, imposibile. Ei nu-şi mai amintesc ce vor, de aceea rugile lor nu primesc răspuns. Sunt cei care vor întotdeauna ca ceilalţi să le “ştie” dorinţele înainte ca ei să apuce să le exprime. Tot ei apreciază despre ei înşişi că sunt oameni cu standarde şi principii, dar sunt primii care îşi încalcă regulile. Sunt oameni singuri. Şi pe alocuri nefericiţi. Nu vor recunoaşte niciodată că au probleme, că sunt prea trişti, pesimişti, singuratici, depresivi. Pentru că e mai uşor să-i învinovăţeşti pe alţii pentru neîmplinirile tale,  nu?

Despre seara cu fruntea la podea pot să spun decât că mi-a reamintit de slăbiciunile mele, de slăbiciunile omului în general: defecte, lipsuri, mizerii, putreziciuni, obscenităţi. Şi­ mi-a mai amintit de faptul că sunt mai mulţi oameni nefericiţi decât fericiţi şi că în momentele în care suntem cu adevărat fericiţi realizăm cât de efemeră ne-a fost fericirea.

Probabil aşa trebuie să ne ducem viaţa unii dintre noi. Şi aşa vor trece toate, cu întrebări şi răspunsuri, întrebări fără răspuns, şi răspunsuri la întrebări nerostite.

Ne naştem şi murim singuri spunea un clasic. Adevărat şi nu prea. Eu aş spune că ne naştem goi,  nu avem păcate, experienţe, trăiri ori imagini întipărite pe retină, dar cu siguranţă murim şi mai goi decât am fost, îmbrăcaţi fizic, dar dezgoliţi sufleteşte, cu inimile zdrobite, cu pielea de catifea, transformată în scoarţă, cu mâinile care la naştere stăteau deschise spre a cuprinde viaţa, şi care acum stau împreunate spre a refuza mormântul.

Deprimant, ştiu. Dar azi e azi şi poate sunt la jumătatea drumului dintre maternitate şi capelă, şi poate ar trebui să zâmbesc. Viaţa nu e roz şi nici gri; e ori albă ori neagră. Dar eu o vreau colorata, mă!! E mai anapoda atunci când vrei să le combini ca să-ti iasă gri. Ţi-o faci cu mâna ta.

(Va urma…)

(September 6th, 2012)

Advertisements