Fall Rain by Leonid Afremov

“Fall Rain” by Leonid Afremov

(Sursa: http://www.redbubble.com/people/afremov)

Toamna se face simţită mai bine decât oricare alt anotimp. Nu mai e înăbuşeală, e doar adiere de vânt, nimic torid. Ploile interminabile de toamnă au o nostalgie aparte. Cum stau şi privesc dindărătul ferestrei, văd cum ploaia izbeşte repetat  în geam picuri mărunţi şi reci, apoi văd cum şiroaie se scurg rând pe rând pe la streşini. E melancolie de toamnă, ştiu, dar după o vară toridă, mizeră, plină de praf şi mirosind a asfalt încins, o vară de 4 luni în care a plouat numai de 2 ori, şi atunci calic, pe fugă – pot în sfârşit să mă bucur de aer, să respir în voie.

Cioran spunea că îţi trebuie o mare doză de sensibilitate să faci faţă toamnei. Şi poate e chiar aşa, pentru că percepem vremea asta ca pe o oglindă a propriilor sentimente şi trăiri.

Şi afară plouă şi tot plouă, şi cad frunzele, o rapsodie a culorilor în creştetul pomilor: galben, verde pal, maron, roşu aprins, portocaliu, cărămiziu –  apoi o inevitabilă prăbuşire spre pământ.

Aş vrea să pot scrie mai multe despre vremuri și anotimpuri, dar e o poveste lungă şi dureroasă, pentru că fiecare schimbare mă doare şi mă nimiceşte pe dinăuntru. Pe când primăvara, toamna şi iarna sunt monotone şi calme, aduc speranţă, bucurie, culoare, renaştere – vara e numai zbucium, o luptă continuă a omului cu el însuşi şi cu ceilalţi. Nu-mi place vara; singurul lucru pe care îl dau verii e faptul că oamenii trebuie să iasă să lucreze câmpul. Pentru mine vara e Coşbuc şi mi-o imaginez cu oameni care lucrează câmpul, ţăranii care îşi îngrijesc grădinile, răsadurile, serele. Aşa obişnuiau să facă odată. Era o trudă, dar aşa e vara – cu mâini tăbăcite, uscate, cu pământ sub unghii. Omul contemporan a uitat să se facă util, să muncească pentru ceva, ia totul de-a gata. Nu mai apreciază, nu mai iubeşte, nu mai respectă ce i s-a dat pentru el şi pentru bunăstarea lui încă de la facerea lumii. Viaţa oamenilor contemporani e o luptă. Ei iubesc vara pentru că au opţiunea de a “zace” în paturile lor imaculate sau trândăvind pe undeva la umbra, cu băuturile lor sofisticate, cu spinările “înfipte” în aerul condiţionat.

O parte din ei iubesc vara, se pare, dar nu ies din casă decât noaptea, ca animalele de pradă, vor pe răcoare pentru că nu le place să se coacă sub soarele incandescent al verii, nu vor să pută a duhoare omenească, a firesc, ci a parfurmuri scumpe, şi numai seara la o plimbare. Şi asta-i vara lor.

Nu le place primăvara pentru că e un anotimp indecis, niciodată nu ştii cum să te îmbraci. Nici nu ştii când ai trecut de la bocanci la şlapi. Toamna e prea deprimantă pentru ei, prea umedă, prea boemă. Nici iernile nu le plac, ba le detestă chiar. Le îngheaţă degetele firave, pielea feţei se roşeşte şi se usucă, buzele crapă la frig. Le place în schimb 25 decembrie, că au parte de cadouri şi atenţii de tot felul şi se dau în vânt după petrecerea de anul nou, pentru că vor să se îmbrace cât mai şleampăt, să arunce cu pocnitori ca toţi cocalarii la colt de stradă şi să bea şampanie de la supermarket. De aici vor să treacă direct în iulie ca să meargă la piscină.

Ei sunt cei care nu vor fi niciodată cu fruntea la podea. Ei nu se întreabă nimicuri existenţiale, nu au îndoieli sau regrete. Nu suferă din cauza neajunsurilor, pentru că nu recunosc atunci când le lipseşte ceva, se hrănesc cu prea-plinul orgoliului lor prostesc. Vanitatea este termenul de refeinţă în raport cu viaţa, restul e numai….vară.

(Septembrie 2012)

Advertisements