Tags

,


166736_10200810846420195_2059592023_n.jpg

(unknown source)

Aştept tot anul venirea Crăciunului pentru că pentru mine nu există altceva la fel de bun. La sfârsitul lui noiembrie se lasă primul ger şi cade prima brumă. Simt în nări miros de ger, de frig, de iarnă. După Sfântul Nicolae nu mai am răbdare. Vreau să cadă prima zăpadă, să văd ţurţuri pe la streşini şi să arunc cu bulgări în necunoscuţi. E ceva unic, al iernii, căreia nu-i găsesc comparaţie.

Ultimele zile de pregătiri dinainte de Crăciun sunt pe fugă, după cadouri, şi alte nimicuri de ultimă oră. Nu mă încântă într-atât primirea cadourilor cât reacţia celorlalţi atunci când deschid cadourile de la mine. Fiecare reacţie spune altceva; de genul: am luat ce trebuie sau am cheltuit prea mult, ori n-am nimerit-o de data asta. Oricum ar fi e bine pentru mine, pentru că ştiu că mi-am împlinit datoria de mic spiriduş, ajutor al Moşului. Peste câteva zile împlinesc 29 şi încă cred în Moş Crăciun. Şi iar e bine pentru mine, mai ales când realizez că vreau să dau mai departe copiilor mei aceeaşi credinţă. Şi ei vor crede că există un Moş cu părul alb, un tip durduliu, cu obrajii roşii de frig, care vine în seara de Ajun şi lasă cadouri sub brad. Trăind nişte vremuri în care e greu să mai crezi în ceva sau în cineva, mă trezesc că ajung să cred în chestii închipuite şi în personaje imaginare. Dar n-are a’face, că nu mă afectează cu nimic. Poate doar atunci când copilul meu va veni să-mi spună cu lacrimi în ochi că i-a spus “nu ştiu cine” că Moşul nu există. Atunci voi ştii că lumea asta e pierdută.

Asociez multe lucruri cu frigul: ceaiul cu lămâie şi miere, vinul fiert, aburind, cu mirodenii de tot felul, o carte, un film vechi, o sofa, o pătură groasă, şosete tricotate de mamaie, un pullover pufos. E bine în casă, la căldură, când te uiţi afară şi vezi cum ninge sau când eşti afară şi vezi fumul gros pe la hornuri, nămeţi de zăpadă, o mare albă, şi o linişte deranjată numai de huruitul crivăţului pe la colţul caselor.

Ianuarie şi Februarie nu au nimic magic. Fiecare început de an mă deprimă pentru că nu mă pot acomoda cu strângerea bradului, cu casa care rămâne goală după ce toate ornamentele de Crăciun “plecă” în cutii unde vor sta ascunse tot anul. Primele luni ale anului n-au nici un fel de personalitate. Chiar dacă-i încă frig afară, parcă nu mai e magie, e vreme mohorâtă, iar gerul de ianuarie nu mai e fantastic, ca cel din decembrie – e dureros, pentru că te pişcă faţa, ţi se înroşesc urechile şi obrajii până la usturime, tălpile nu le mai simţi, iar mersul prin zăpadă nu mai e o plăcere, e o povară.

Simt nevoia să stau mai mult prin casă, la acelaşi ceai fierbinte, cu o carte în poală, şi cu gândul la viitorul decembrie. În ianuarie şi februarie stau mai mult zgribulită, seara la culcare mă fac ghem, acoperită toată în pături până peste cap, şi vreau să stau aşa până în martie, să nu văd şi să nu aud nimic.

Tot scriind sau gândindu-mă la ce să mai scriu, şi cât, şi când…..a venit 1 Martie, şi acum aş vrea să ies din casă, să văd pomii înmuguriţi, să văd cum soarele topeşte acoperişuri de zăpadă, să văd cum aleile se dezbracă de gheaţă şi primele fire de iarbă ies din ultima zăpadă. Dar afară-i mohorât, cerul plumburiu, gerul n-a plecat, iar pomii’s toţi îngheţaţi. Şi azi e frig, iar gerul nu se dă dus. Mi-am băut cafeaua, şi am mâncat un strudel cu afine, şi nu mai văd să scriu în toiul zilei, că-i atât de înnorat afară. Cerul de cenuşă cerne iar fulgi mari şi rari, ici şi colo, şi iarna nu mai pleacă.

Dar e martie şi vreau să fac tot ce am zis că vreau să fac, dar nu pot baby….It’s cold outside…. 

Advertisements