Tags

, , , , , , , , , ,


Acum ceva timp, într-o altă postare, am amintit ceva legat de vară. Şi că nu-mi place, că e zăduf şi se topeşte asfaltul sub tălpi, şi nu mă pot odihni. Sentimentele mele legate de acest ultim aspect sunt refractare. Un singur lucru îl dau verii spuneam, şi anume faptul că oamenii trebuie să iasă să-şi lucreze câmpul. Atât. Dar uitasem şi celălalt lucru care aparţine acestui “anotimp roşu”: Eliade.

L-am descoperit pe Eliade mai târziu, prin liceu. Ai mei îmi spuseseră încă de timpuriu, printr-a şaptea, că nu-l voi înţelege, că e prea “filosofic”, şi să mai aştept. Şi am aşteptat, până “La Ţigănci”, iar de acolo m-am tot dus. Coincidenţă sau nu, lucrările lui le-am citit în mare majoritate vara, la fel ca “Maitreyi”, “Noaptea de Sânziene” sau “Romanul adolescentului miop”.

Cu Eliade a fost “dragoste la prima citire”, aşa cum puţine au fost până acum, pentru că e un sentiment stăruitor, acut, care-mi tot spune că “nu-i nimeni ca Eliade”. Mi-a plăcut dintotdeauna pentru că a scris la persoana întâi, pentru că ştiam că e mereu acolo, simţindu-i prezenţa la fiecare întoarcere de pagină. Dincolo de geniul din spatele caracterului, Eliade a fost un om al bunui simţ în dragoste, mizând pe faptul că toate se trăiesc din dragoste şi prin dragoste pentru ceva sau cineva şi că “Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează.”

13 Martie – ziua lui Eliade e şi ziua în care îmi amintesc de mine citindu-l pe Eliade. Vara, cu jaluzelele trase, la umbră, cocoţată în vârful patului, uitând de timp, de ceilalţi, de tot. Am aflat (oarecum) care era treaba cu mitul şi profanul, fantasticul şi ritualul. Şi spun oarecum pentru că a spune că-l ştiu pe Eliade e ca şi cum aş spune că am învăţat limba islandeză peste noapte.

Toată căldura şi arşita verii le contemplam mai mult din universul Bucureştiului din “La Ţigănci”, decât din vara reală. Tramvaiele înţesate de lume, înăbuşeala, care mi-e atât de cunoscută, din vremea studenţiei la Bucureşti, formau o imagine mai mult fantastică decât reală, pentru că-mi impuneau să văd lucrurile aşa cum le citeam şi nu aşa cum le vedeam.

Controversele din preajma lui Eliade – exilul – India – religia – supranaturalul – călătoriile imaginare – dragostea carnală – fanteziile – mitul – filosofia – femeia – Portugalia – coincidentia oppositorum – Bucureştiul vara – dimensiuni paralele – vieţi suprapuse – neant – nemărginire – iniţiere – adevărul – rătăcire – Chicago – regăsire – trăire – repetare – timp – teroarea istoriei –  sunt la fel ca în “Mitul eternei reîntoarceri” parametrii unei vieţi trăite înăuntru şi în afara spaţiului, timpului şi istoriei în sensul că toate sunt resimţite de om şi prin om prin trăiri pur umane. Dacă nu mă fac înţeleasă nu-i bai, că oricum a-l explica pe Eliade e greu şi impune provocări pentru care nu sunt pregătită.

Dacă încercarea de a vorbi despre Eliade pare puţin nelalocul ei, mai ales când ştiu că am folosit termini atât de simpli – totuşi ştiu că nu am uitat cine m-a învăţat că vara poate fi frumoasă, dincolo de neajunsurile ei, că Bucureştiul e frumos şi va rămâne frumos indiferent de cum îl percepe lumea şi că de câte ori vreau să-mi explic lucruri care ţin de răspunsuri la întrebări nerostite pun mâna pe “Sacru şi profan” sau pe “Istoria ideilor….” şi-mi trece.

Întotdeauna mi-a plăcut felul în care Eliade descrie femeia, bărbatul şi dragostea. Pentru alţi scriitori, aceste personaje creau un tumult, o tensiune tematică, o tragedie. Se pare că pentru Eliade încercarea de a explica relaţia dintre cei trei factori e o eliberare. Scrierile fără cusur, fluente, acute, sunt pe cât de adevărate, de reale, pe atât de dureroase – pentru că ştim că toate sentimentele pe care le provoacă le-am trăit într-o anumită măsură, au făcut parte din existenţa noastră, ne-au dărâmat şi ne-au clădit la loc.

Femeia explicată de Eliade nu e un simbol de frumuseţe, ori puritate, şi nu se încadrează nici în tiparele “eternului feminin”. Pentru mine, “femeia lui Eliade” e imaginea manifestărilor bărbatului în raport cu sentimentele resimţite de acesta în raport cu femeia iubită. Felul cum sunt explicate cele două entităţi: feminin şi masculin e atât de complex, şi în acelaşi timp atât de simplist încât ori te face să înţelegi de la prima citire, ori te pune pe gânduri.

Am uitat de mult gustul atâtor trupuri pe care le-am cunoscut. Asta se întâmplă aproape tuturor bărbaţilor: să n-aibă amintiri calde, să nu mai păstreze nimic din toată magia aceea a dragostei fizice. Cred că femeile uită mai greu; trupurile lor păstrează îndelung prezenţa bărbatului pe care l-au iubit sau cunoscut cândva. Dar se întâmplă în viaţa oricărui bărbat un miracol de câteva clipe: întâlnirea unei priviri, o sărutare, o atingere care nu se aseamănă cu nimic din tot ceea ce a fost până atunci.”

mircea_eliade_by_benheine-dyx1wn

(Sursa: http://benheine.deviantart.com/art/Mircea-Eliade-58649063)

Advertisements