În căutarea unui înţeles pe care vrem să-l dăm vieţii, scăpăm din vedere necesitatea de a ne păstra întregi, oneşti nouă înşine. Cu toate că evoluţia omenirii ne-a demonstrat că omul este un animal inteligent, capabil de simţiri superioare şi gândire raţională, tind să apreciez că omul este (în oarecari circumstanţe şi ferestre de timp) un imbecil cu acte în regulă.

Omului îi este dat să construiască, să inoveze, să crească frumos, să împărtăşească opinii şi să ofere sprijin. Nu ştiu dacă omul e menit să se nască liber, şi nu ştiu nici dacă omul are dreptul să-şi ceară drepturile. Cui ar fi adresate toate astea? Altor oameni, précis.

Ei bine, dacă toate astea, şi multe alte aspecte neamintite aici fac ca omul să fie – mai presus de toate şi netăgăduit – măsura tuturor lucrurilor, atunci cred că suntem o rasă pierdută. Spun pierdută pentru că de la facerea lumii şi până în zilele noastre nu au existat oameni care prin natura lor, nu au distrus, spulberat şi călcat în picioare pământul pe care au călcat.

Omul – măsura tuturor lucrurilor? e o întrebare pe care mi-o adresez adesea, fără a reuşi să-mi răspund, nu din lipsă de informaţii, ci mai ales din teama că răspunsul mă va pune într-o cuşcă din care facem toţi parte şi care ar pune semnul egal între mine şi ceilalţi. Nu suntem egali, şi nici nu ne naştem egali. Bărbaţi şi femei, sexe opuse, şi de aici pleacă diferenţele.

Nu vin aici în contra argumentelor creştine, ci vreau mai mult să-mi explic lucruri, să văd ce şi cum se întâmplă în lumea asta mare, a oamenilor de tot felul. Unele răspunsuri le-am găsit călătorind prin alte zări, acolo unde diferenţele au fost mai vizibile şi mai “ordonate”. Negrii, galbeni, albi, femei şi bărbaţi, de limbi, etnii, naţii diferite. Nu suntem egali. Nici pe departe.

Nu sprijin mişcarea feministă, nu pentru că nu cred în femeia care poate depăşi bărbatul, ci pentru că asta a adâncit şi mai mult prăpastia dintre oameni. Pe unde te uiţi, şi la orice colţ de stradă, lumea îşi cere drepturile: la muncă, la zile libere, la întruniri, la proteste, la o viaţă mai bună, la moarte, la educaţie, la gay marriage, etc.  Nu-i nimic rău în asta. Se dovedeşte oarecum diferenţa între oameni şi necuvântătoare.

În ultimii ani am asistat la mai multe revolte decât la vreme paşnică. Nevoia omului de a face parte dintr-o turmă care sfârşeşte prin a se tranşa reciproc e atât de en vougue încât cred că asta e normalitatea, e rutina, e cotidianul. Am văzut acte de vandalism, cruditate umană, nedreptate, nepăsare şi altele asemenea în câteva luni, mai mult decât în 10 ani la un loc. Omul modern este oarecum “proiectat” să se auto-distrugă la un moment dat, exact ca în procesul de selecţie naturală. După un timp fiecare loc devine ultra-populat, ceea ce va duce la o implozie a societăţii respective din  lipsa de resurse şi autoritate. Ceea ce, dacă mă întrebi pe mine, e chiar bine venit. Mă găndesc că în urma acestei prăbuşiri  se vor distruge şi acele specimene de oameni, care au rezistat până cum nu datorită unei inteligenţe demne de specia din care fac parte, cât mai mult dintr-o “nesimţire” soră cu ridicolul.

Nu sunt antisocială şi nici homofobă. Am însă o fobie, care nu cred că are (încă) un termen care să o definească în lumea ştiinţifică, şi anume teama de prostie-ignoranţă-nepăsare. Un dicţionar urban le-ar găsi repede nuanţa: astfel că am găsi termeni precum: “cocalar”, “ghenos”, “şmenar”, şi nu mai vreau să merg mai departe că mă ia cu rău în sfinctere.

Protagoras (sec. V, î.e.n.) a scris ceva la un moment dat într-o lucrare care se intitualează mai mult sau mai puţin “Omul – măsura tuturor lucrurilor”, mai mult o doctrină, decât o lucrare în sine. Se cunosc puţine despre acest Protagoras, influenţa lui în filosofie s-a alăturat sofiştilor, iar descrierea omului ca centru al vieţii intelectuale este puţin depăşită prin aceea că sofiştii au folosit capacităţile umane în scopul de a educa. Doctrina lui Protagoras cu privire la omul ca măsură a tuturor lucrurilor este o noţiune care autentifică teoria comform căreia cunoaşterea aparţine irefutabil deţinătorului acesteia, care este singurul în măsură a o folosi în scopul de a educa pe alţii.

Azi avem nevoie fie de un Protagoras, care să educe oamenii în spiritul ăsta, al valorilor şi bunului simţ, fie un dictator, care să bage spaima în oameni (că se pare că eram cu adevărat civilizaţi şi la locul nostru în vremea regimului),fie un neamţ care să ne cumpere cu totul, să ne dărâme şi să ne construiască la loc precum o maşină bavareză.

Şi în final, NU, NU cred că omul este măsura tuturor lucrurilor. E poate măsura lucrurilor pe care le creează cu propriile mâini, le proiectează singur, şi le defineşte conform propriilor principii. De-a lungul vieţii, asta scurtă, trăită până acum, am văzut omul năruind ce alţii au clădit în sute de ani, am văzut păduri tăiate, brazi care au avut nevoie de zeci de ani să ajungă să atingă cerul, clădiri vechi ce au ajuns ruină, şi latrină publică a omului civilizat. S-au dărâmat biserici, s-au spulberat şcoli, s-au îngropat habitate naturale pentru a face loc conglomeratelor de beton, cianurilor şi hotelurilor de confort îndoielnlic din vârf de munte. De ce atunci când natura distruge e calamitate, dar când omul distruge e progres? Pentru că nu omul este măsura tuturor lucrurilor, ci locul în care trăim. Omul nu creează pe cât distruge, însă natura se auto-creează repetat, continuu. Dacă e un Dumnezeu acolo sus, nu e al nostru, noi suntem de mult perduţi.

Va urma…

4871052_8480184-stscrd01_b 

(Sursa: http://a1.s6img.com/cdn/0014/v/4871052_8480184-stscrd01_b.jpg)

Advertisements