Pe mine moartea oamenilor nu mă emoţionează într-atât pe cât mă emoţionează viaţa care se stinge într-un animal.

Pe la vreo 9 ani, sormea l-a adus acasă pe Cezar, o corcitură de ciobănesc german, cu urechile mari, ascuţite, în vânt. Era mititel şi firav. Ai mei nu erau pregătiţi să ţină un câine în apartament, aşa că dormea pe un preş în balcon. După cu timp l-am dus la un văr, mai înnebunit după câini de cât eram eu pe atunci. După ce a dat o maşină peste el, a stat într-o boxă a blocului cu o parte a intestinului subţire ieşit în afară. Îl urmăream printr-o gaură făcută în uşa de placaj a boxei, neştiind dacă-l voi mai vedea sau dacă era pentru ultima dată. S-a făcut bine piciul, dar n-a trăit mult. Nişte vecini l-au otrăvit (accidental se pare).

Cezar era negru, cu lăbuţe maron, urechi drepte, era deştept, asta n-am să uit. Şi pentru scurtă vreme a fost al meu. Apoi au urmat Betty sau Bertha şi Jagardel, care n-au rezistat în casă mai mult de-o noapte. Erau puiandrii, abia fătaţi, plini pe paraziţi şi de pureci, blănoşi şi cu burtici roz. I-am iubit pentru scurtă vreme, nici n-am avut timp să-mi dau seama când au plecat.

Un an şi ceva mai târziu, prin ’95, mama se întorcea de la muncă cu un pui de Labrador alb într-o sacoşă. Era primul câine adus în casă fără ştirea mea. Cred că era prin Mai sau Iunie, era cald tare. L-am numit Franco pentru că aşa a vrut fratemiu. Mi-a spus că ştia pe cineva care a avut un câine, campion, cu pedigree şi toate cele, care purta acelaşi nume. Şi aşa i-a rămas numele. Franco era într-adevăr un specimen rar, alb imaculat, cu urechi clăpăuge, burtica roz cu buline negre ici şi colo, lăbuţe cu înotătoare ca de raţă. Foarte docil, extrem de inteligent, afectuos din cale afară. În vara aia am plecat pe undeva prin judeţul Vâlcea. L-am luat cu mine, că aveam numa 10 ani şi m-aş fi jelit fără el. Fratemiu a insistat să-l las acasă, dar n-am vrut. Şi dacă l-aş fi ascultat, ce bine era! M-am întors fără Franco, Franco de care era înnebunită toată lumea, acelaşi Franco care era alintat şi admirat de toţi trecătorii, pentru că era minunat. Şi nu spun asta pentru că era al meu, ci pentru că mai presus de orice era un exemplar extraordinar.

Cu câteva zile înainte să mă întorc acasă s-a îmbolnăvit. Se întâmpla peste weekend, într-o comunitate mică, farmaciile toate închise. Am mers pe jos kilometrii ca să găsesc un veterinar. Am dat peste o asistentă care mi-a spus că e posibil (după durerile pe care le avea) să aibă ocluzie intestinală. În noaptea aia i-a făcut clizmă, dar n-a făcut faţă. Mama şi mamaie erau cu mine, dar n-au putut să facă mai nimic. Când m-am trezit a doua zi am realizat că nu era cu mine, căci obişnuia să mă trezească, ridicându-se în două picioare pe marginea patului, în dreptul pernei, mirosindu-mi faţa. În mintea mea de copil am înţeles că s-a dus, dar nu puteam să accept faptul că acum nu se mai încolăcea printre picioarele mele, ci statea înghesuit într-o cutie de carton, sub o chiuvetă.

L-am îngropat într-o pădure din apropiere, iar pe scoarţa unui copac mama a scrijelit cu un cuţit litera F, că “nu se ştie când vom mai veni pe aici, şi poate vrem să-l căutăm”, spunea ea. După vreo 16-17 ani m-am reîntors în acelaşi loc, am căutat pădurea, l-am căutat pe “F”, dar nu l-am mai găsit.

Franco a fost alb, cu părul scurt şi ţepos, îi plăcea să tragă de covoare, să le deşire ciucurii, să se uite la televizor, să fie alintat şi să trezească lumea dimineaţa devreme ca să fie dus afară.

În ’96, fratemiu o aducea acasă pe Alma, un Airedale Terrier mustăcios. Alma a fost poate la fel de inteligentă ca Franco, dacă nu chiar l-a depăşit (şi asta pentru că a avut norocul să trăiască mai mult). Alma era înaltă, atletică, îi plăcea să mănânce zăpadă, să o tragă pe mama după ea când o avea în lesă, să alerge ca nebuna, să tragă lucruri după masa din bucătărie, să ascundă mâncare în pantofi, să roadă pereţii.

Dar cred că cel mai fain lucru pe care îl făcea era să scoată frigiderul din priză. Am prins-o într-o zi cu labele pe tripla din bucătărie: a scos frigiderul, congelatorul şi radioul unul după altul. Nu era prima dată. Şi nu a fost nici ultima. Ai mei n-au mai vrut-o în casă, că devenise “stricătoare” spuneau ei. Eu zic că era plină de personalitate şi deşteaptă foc. A fost plimbată pe rând de la unul la altul, ba un coleg de-al lui tata de la muncă, ba nea Paul, care o ţinea pe lanţ, ba la naşu la ţară, care o ţinea într-un ţarc. Oriunde era ştiam că nu e bine, nu avea cum să fie bine fără mine. Nu era hrănită suficient, nu avea spaţiu de-ajuns ca să alerge în voie. A fost vina mea de la un capăt la altul. Am insistat să am un alt câine după ce s-a dus Franco pentru că nu mă vedeam singură, fără un companion. Nu era un moft, era un vis. După o vreme n-am mai ştiut nimic de ea. Naşu’ mi-a spus că a sărit gardul şi a fugit. Nu ştiu dacă e adevărat, dar decât să ştiu că a murit, mai bine să o ştiu liberă, prin alte părţi, de una singură, dar liberă.

Au trecut ceva ani şi văd un câine pe stradă, prin centrul oraşului, exact ca Alma. Am început să strig ca nebuna după ea. Era câinele altcuiva, dar puteam să jur că e Alma. După ea am plâns cel mai mult, nu că ar fi murit, ci pentru că mi-a fost luată. O căutam aproape zilnic, ştiam unde e ţinută, îi duceam mâncare, iar în drum spre casă plângeam până mă învineţeam.

Alma a fost frumoasă, sârmoasă, înghiţea mâncarea fără să o mestece, alerga până departe pe partea cealaltă a străzii, spre alimentară, mânca coji de cartofi, usturoi şi ceapă, avea ochii rotunzi şi maron. Şi m-a iubit mult, mai mult decât am iubit-o eu pe ea.

După fiecare despărţire m-am simţit ca şi cum am fost eutanasiată emoţional. Nu m-a durut despărţirea de oameni, pentru că ştiam că oamenii vin şi pleacă, dar câinii rămâneau întotdeauna. Loiali, prietenoşi, de neînlocuit.

Pe Franco “cel din urmă”, l-am primit cadou la sfârşitul clasei a VII-a. Aveam 14 ani. Era prin iunie. Am mers acasă la vărămiu, şi înainte să plec mi-a pus în braţe o fâţă de Pekingese (Pechinez, mai pe româneşte). Era dolofan, că din 3 sau 5 pui câţi au fost, a rămas numa ăsta mic, şi a supt la toate ţâţele. Rotund, gri, şi (atât) de plin de pureci! Îmi era dor de Franco “cel dintâi”, aşa că l-am numit pe ăsta micu’ tot Franco. Nu era nici pe departe un câine (prea) inteligent, dar avea personalitate. Asta nu pot să neg. L-am dus la veterinar, l-am scăpat de paraziţi, l-am super vaccinat. Începuse vacanţa de vară, prea multe nu aveam de făcut. Stăteam pe un scaun în balcon cu draperiile trase, îl ţineam pe genunchi, cu burta în sus şi-l căutam de pureci. Cât am stat în cartierul vechi, la etajul 1, am ţinut în permanenţă un scaun pe balcon pentru că-i plăcea să se uite afară, de după perdea, cu orele. Ştia când venim acasă pentru că ne auzea de departe, ştia cum sună cheile noastre, cum se aude maşina lui fratemiu, îmi recunoştea paşii.

Din gri s-a făcut roşcat, ochii erau bulbucaţi şi mai mereu umezi. Jucăria lui preferată era o broască care stătea cocoţată pe o ciupercă roşie. Din 2-3 mingi de tenis prefera una singură, pe care o “dezbrăcase” de puf. Primele 6 luni a făcut pişu pe toate preşurile din casă. Îi exasperase pe ai mei. În primele zile a dormit într-un papuc cu un cesuleţ de masă lângă el, care se spunea că imită bătăile inimii mamei. Asta cred că-l liniştea. După ce a mai crescut şi putea să sară în pat dormea lipit de spinarea mea până dimineaţa. Îl simţeam cum respira lângă mine şi ce bine era! Nu era înţărcat, astfel că îi dădeam lapte dintr-o seringă, iar mama îi făcea griş cu lapte. Îi plăcea în parc. Îl ura pe Narcis, un alt Pekingese din bloc care bătea în uşă ori de câte ori cobora afară. Era o adevărată răfuială de fiecare parte a uşii de la intrare. Pe Franco trebuia să-l scot afară abia după ce Narcis ieşea din bloc, ca să nu se lase cu lupte. Când ieşeam nu mai găseam preşul de la uşă. Narcis avea grijă să-l facă să dispară.

Primii urmaşi i-a avut cu o căţeluşă asemenea lui, pe care a urmărit-o până în casă, şi nu s-a lăsat până nu a avut-o. A fost mai mult un “viol” din ce-mi povesteşte mama, pentru că Franco a intrat pe uşa balconului şi a rămas la oameni în apartament până şi-a terminat treaba. Vecinii care aveau căţeluşa stăteau la parter, iar vara ţineau uşa deschisă spre o grădiniţă. Singurul pui care semăna cu Franco era gri şi nu avea coadă. Am fost mândră de Franco, făcuse şi el un lucru măreţ. În rest era o mogâldeaţă veselă, şi asta până când a început să încaseze papuci pe spinare de la ai mei pentru că făcea pişu în casă. De atunci a început să devină mai agresiv. Eu îi luam apărarea pentru că nu vedeam “deranjul”, un covor îl puteam arunca, dar câinele avea să rămână. Mi-am promis că Franco va rămâne cu mine, indiferent cât aveau să se  împotrivească ai mei. Au vrut să scape de el pentru că îl considerau probabil cam prostănac.

Un Pekingese e greu de dresat. Iar Franco nu a făcut diferenţa. Nu era docil, ori sociabil, şi nici prea inteligent. Ceea ce-i aparţine e faptul că recunoştea un număr impresionant de cuvinte. L-am iubit aşa cum mi-e greu să descriu în cuvinte. A fost bolnav o singură dată, o infecţie la rinichi, mai în tinereţile lui, iar spre bătrâneţe, în ultimii doi ani a făcut mai multe complicaţii: cataractă ambii ochi, glaucom ochiul stâng, o tumoare în zona anusului. Toată viaţa a avut un schiopătat al piciorului drept din spate. Se pare că unul din primele vaccinuri i-a atins un nerv, chestiune iremediabilă, muşchiul s-a atrofiat în timp, dar piciorul era altfel perfect funcţional, mai ales atunci când alerga.

Ura ziua de luni, pentru că ştia că plec în Bucureşti. Timp de 6 ani cât am fost în facultate, ziua de vineri era ziua lui preferată pentru că veneam acasă, iar lunea se ascundea de mine, şi nu-mi puteam lua rămas bun pentru că mă ura, temporar şi naiv.

Iubea laptele cald, oul crud cu zahăr, orezul cu carne de pui şi îngheţata. Ştia ce înseamnă punga de gunoi, datul cu ruj, aranjatul părului în oglindă, geaca şi legatul şiretelor; însemna “mă duci afară”. Când veneam acasă după o perioadă lungă, nu-i plăcea să fie separat de mine, “pufăia” pe sub uşă, râcâia şi buşea în uşă până o deschidea (cu ocazia asta a stricat câteva clanţe), plângea până ni se făcea milă de el şi-l lăsam cu mine în cameră.

Încă de când a început să năpârlească, după ce i-a căzut primul puf, mama l-a mutat la bucătărie, şi pentru asta i-a purtat pică pentru asta până în ziua în care s-a dus.

N-a fost un câine afectuos, singurele momente de tandreţe “excesivă” erau dimineaţa, când era mai vioi, şi numai cu mine. Îşi învăţase lecţiile, zic eu, pentru că ştia ce înseamnă: “adu jucăria”, “du-te şi bea apă”, “afară”, “papa bun”, “du-te la locul tău”, “mamaia”, “hoţul”, etc. Ca să nu mai spun că ne ştia pe fiecare după nume. Ne ştia pentru că după fiecare nume pe care-l auzea reacţia lui se schimba vizibil. Nu-I plăcea de mamaie, de fiecare data când îi auzea numele i se zbârlea blana pe spate. Pe mamaie o lătra de fiecare data când venea la noi, era o ranchiună vizibilă, dar întemeiată. Mamaie se strâmba la el şi-l bătea cu papucul când era mic.

Ca să-l convingă să intre în casă, mama îi spune: “uite-o pe Oana”. Pe tata îl tolera mai mult decât îl iubea, o chestie reciprocă de altfel. Tata îl plimba, dar îl şi altoia cu ziarul pe spinare. Pe mama o iubea în felul lui pentru că ea îi făcea de mâncare, îl scărpina şi-l scotea afară la primele ore ale dimineţii, pe frig, pe ploaie, pe vânt.

A ştiut întotdeauna să vină acasă de unul singur. Când aveam treabă prin casă, sau nu aveam chef să ies afară, îi dădeam drumul din bloc, iar dupa 1 oră, 2 sau chiar 4 venea singur, şi lătra în dreptul geamului nostru ca să-i dau drumul în casă. În ultimii ani devenise morocănos şi foarte neprietenos, ca un om bătrân şi bolnav. Nu mai vedea bine, nici nu prea mai auzea, i-au picat dinţii, nu mai putea mesteca, mergea din ce în ce mai încet, nu mai sărea peste bordurile trotuarului, nu-l mai scoteam la plimbări lungi.

Când am plecat în America ştiam că starea lui se va deteriora pentru că aspectul fizic şi starea de sănătate i-au fost mult afectate din cauza despărţirii de singurul om pe care-l mai tolera. Ai mei se descurcau din ce în ce mai greu cu el pentru că nu mai coopera, renunţase la a mai fi el. Anul trecut (februarie 2013), mă reîntorceam în ţară după 6 luni. Mi s-a părut atât de mic, slăbise, vederea l-a lăsat. Dar bucuria de a mă vedea m-a emoţionat atât de mult încât am simţit cum întineresc cu câtiva ani.

Ultimele lui luni au fost petrecute pe la veterinar. Plimările s-au împuţinat şi au fost tot mai scurte, au fost câteva nopţi nedormite pentru că avea dureri. Tratamentul nu-l lua decât forţat, şi numai în cabinetul medicului. Începuse să muşte, îşi pierduse vederea şi echilibrul.

În ultima lui zi, 17 septembrie 2013, m-a trezit mama spunând-mi: “Franco nu-i bine. Stă singur în mijlocul bucătăriei, se uită într-un punct fix. Nu mai mănâncă”. Era prima zi în 14 ani când refuza mâncarea. Peste 3 ore eram la medic şi i-am cerut injecţia. Nu m-am gândit nici un moment că voi ajunge să cer asta cuiva. Am fost sfătuită de un alt medic (care mi-a refuzat eutanasierea), că dacă voi lua deciza să-i curmez viaţa, să aleg un tranchilizant şi T61.

L-am împachetat în păturica lui roşie, şi am plecat cu el ţinându-l strâns, neştiind ce va urma. L-am aşezat pe o masă şi am văzut cum s-a zbătut între medic şi asistent cu ultimele puteri. Şi a fost arţăgos până la final. Am fost mândră de el. După tranchilizant s-a liniştit, apoi a urmat T61 şi s-a dus. Atât de repede…..Am crezut că mă preling pe lângă perete, sprijinindu-mă de masa pe care stătea întins. Era atât de liniştit. I-am zis: “Imi pare rău”, şi i-am mai zis că eu am 28 şi el avea 14, şi că jumatate din viaţă mi-am trăit-o cu el, şi că am copilărit împreună. Acum doarme sub un trandafir alb.

Franco a fost pitic, roşcat, şi cu o pată albă pe piept. Îi plăcea să doarmă pe spate, sforăia zgomotos, îi plăcea să lingă iaurtul rămas pe pereţii borcanului, îi plăcea îngheţata pe băţ. Lui Franco nu-i plăceau străinii, câinii de culoare neagră, majoritatea membrilor familiei şi vecinilor. Îi plăcea afară, ura ploaia şi noroiul, nu-i plăcea mâncarea fierbinte. De câte ori îl certam el avea ultimul cuvânt. Cel mai mult şi cel mai mult îi plăcea să stai picior peste picior şi să-l scarpini pe burtă. Începuse să urască baia şi periatul. Nu a avut voie să mănânce oase de pui. Ultima lui zgardă a fost roşie. A avut acelaşi ham de piele neagră şi lesă albastră timp de 14 ani. Nu-i plăceau zgomotele puternice, vizitele lui mamaie, tachinările lui tata şi alintările mamei. Nu-i plăcea geaca de fâş roşie pe care trebuia s-o poarte iarna. Îi era frică de pisici şi de orice adiere de vânt care făcea frunzele şi pungile de plastic să zboare pe lângă el. Îi plăcea să mă aştepte în faţa magazinului până terminam cumpărăturile. Nu mi-era teamă că-l pierd pentru că-l ştiam agresiv şi neprietenos. Singurul loc unde devenea semi-docil era cabinetul veterinarului. Se enerva când vedea foarfeca sau pieptenul. Când era mic am mâncat cu el din aceeaşi îngheţată. Recunoştea un om bun când îl vedea. A avut mai multe porecle: Noni, Franc, Boobies, Cocoşel, etc. Când eram amândoi mici îi cântam: “Je suis en petite grenouille”.

L-am iubit pentru că ştiam că eram centrul universului lui. O să-mi fie atât de dor…

 

 

Advertisements