Good morning to myself

Good morning to myself

N-are a’face că eu vreau să mă trezesc cu soare pe cer, cu nori albi şi pufoşi aruncaţi ici şi colo pe un cer albastru, pentru că în fapt mă trezesc cu cea mai englezească dimineaţă. E umed, pământul musteşte de apă, o ploaie rece şi măruntă se scutură peste ferestre, de parca’ar vrea în casă, la căldură.

Mai stau în pat, cu pătura trasă peste umeri, până la gât, pare atât de devreme, e înnourat. Să fie vreo 8, poate 9. Încep să mă foiesc în aşternuturi, nu mai pot să dorm. Aud bătăile ceasului vechi, de lemn. E 10, dar pare atât de devreme. Mă simt ca un insomniac care “cutreieră” prin casă în căutarea unui loc liniştit în care să-şi găsească tihna.

În ultimele 3-4 nopţi am dormit foarte puţin, şi pe apucate. Nu pot să adorm, nu-mi găsesc locul, mă întorc pe toate părţile până strâng rufăria patului ghemotoc sub mine. E un stil propriu. Câteodată mă trezesc pe la 7.30-8, dar încă nu sunt pregătită să înfrunt ziua. Aşa că mai dorm vreo 3 ore. E rutina celui care n-are nimic de făcut. Când reuşesc să mă dau jos din pat mă zgribulesc toată, merg să mă spăl pe faţă, ceva de mâncare pe fugă şi cafea, cât mai repede.

E ceva diferit la locul în care sunt acum. E totul nou, dar atât de familiar. Încerc să mă agăţ de vechile obiceiuri, să-mi urmez aceeaşi rutină pe care o aveam şi acasă la ai mei. Am avut momente în care mă simţeam singură în casă, toată ziua singură. Lăsam televizorul să “meargă” pe fundal, de obicei pe CNN, mă perindam prin casă înfăşurată într-o pătură, mă jucam cu câinii, iar apoi din nou la calculator. Acum apreciez zilele în care hălădui de una singură prin casă. E linişte, e dimineaţă, iar afară-i ceaţă. Deschid larg uşa dinspre grădina din spate, trag aer în piept. Miroase a primăvară, pământ jilav de la ploaia de ieri, şi ceaţă deasă. Miroase de parcă aş fi în munţi, miroase a brad, a răşină, a pădure, a ploaie. Văd aburii şiroind pe lângă mine, căci respir cu gura deschisă. Nu stau mult în prag; e o zi rece de aprilie. Mă reîntorc în casă, înfrigurată. Mă duc spre cana de cafea, îmi schimb şosetele, apoi cotrobăi prin frigider, dar nu găsesc ceva anume de care să mă agăţ. Mi-e poftă de pâine prăjită cu unt, şi miere.

Sfârşesc prin a nu mânca nimic, îmi reîncălzesc cafeaua pentru a nu ştiu câta oară, şi caut să mă aşez din nou la masa de scris. Stau aşa vreo două-trei ore până-mi înţepeneşte spatele şi-mi amorţeşte fundul. Dimineaţa mea e pe sfârşite, dar e unul din momentele alea puţine în care ştiu că-mi aparţin, că sunt a mea, că nu-mi impart timpul cu nimeni, că respir în voie.

Peste câteva ore casa se va umple de glasuri, iar eu mă voi pierde în mulţime. Dimineaţa devreme sunt conştientă de unicitatea mea, spre seară, când se aglomerează casa mă simt tot mai banală. Mă fac mica, mă fofilez şi dispar pe la colţuri cu câte-o carte.

Aştept să vină iar dimineaţa de luni, când toţi pleacă, care în’cotro, iar câinii îmi sar pe pat să-mi ţină companie pentru încă vreo două ore. Dacă lunea viitoare e iar frig şi gri pe cer, nu mă mai trezesc, stau în pat până târziu, cu lampa aprinsă lângă pat şi citesc cu voce tare, orice-mi pică’n mână. Iar dacă-i zi faină cu mult soare – am să-mi fac pâinea aia prăjită cu unt, îmi iau cafeaua la pachet şi ies pe străzi cu câinii agăţaţi de mine.

Advertisements