For Gabriel Garcia Marquez’s novel Love in the Time of Cholera, Matthew Richardson, 2005

“There is always something left to love.”  ― Gabriel Garcí­a Márquez, One Hundred Years of Solitude

Cândva, dragostea trăită ca în filme sau ca în romane era dezideratul celor mai multe dintre femei, iar pentru cei mai mulţi bărbaţi era o recompesă. Dragostea trăită până la absurd, până la ultima suflare, până la adânci bătrâneţi, dincolo de boală, sărăcie, chin, război şi alte neajunsuri era parte integrantă a unei vieţi complete, statornice.

Ceea ce vrem să trăim în viaţa de zi cu zi trăim într-un timp suspendat, într-un neant plin de întrebări, într-un spaţiu mai mult sau mai puţin virtual. Dragostea o trăim pe apucate, în fugă şi superficial, aflându-ne într-o stare de preocupare continuă. Într-o fugă faţă de ceea ce simţim, faţă de ceea ce suntem, fugind de slăbiciuni, temându-ne prea mult. La final regretând şi ce am făcut şi ce n-am făcut deopotrivă.

Îmi amintesc cu drag serile în care mă întindeam să mă culc şi nu puteam să adorm pentru că-mi imaginam fel de fel de scenarii care mai de care mai uşchii şi mai ieşite din tipare, întâlniri absurde cu oameni pe care nici nu-i cunoşteam, pe care nu i-am întâlnit nicicând, convorbiri fără perdea cu persoane faţă de care nutream pasiuni ascunse. Aş fi putut să jur că atunci când voi da peste cineva potrivit mie, care să ştie să iubescă la fel ca mine, absurd şi fără minte, atunci voi ştii ce mi-a lipsit în lungile mele căutări.

Toată dragostea pe care doar credem că o simţim pentru cineva sau ceva e rezulatul unor impusuri atât de scurte, încât mă întreb dacă ceea ce simt sau am simţit înainte a fost cu adevărat dragoste sau numai un impuls de moment. Nu pot să-mi răspund la asta pentru că mi-e şi teamă de ce aş descoperi. Aş vrea să cred ceea ce am crezut şi până acum. Că am iubit, că iubesc, şi atât.

Atunci când n-ai minte sau pur şi simplu nu vrei să te gândeşti la consecinţele acţiunilor tale, ai crede orice lucru care te-ar putea scoate din îndoială, sau orice lucru care te-ar potoli, măcar pentru un moment. Am vrut şi am sperat să iubesc ca în cărţile lui Marquez, pentru că el ştia cel mai bine ce-i trebuie omului. Chiar dacă ar părea iremediabil păcat, un chin, o povară, o totală dezamăgire, iubirea lui Marquez era de o credulitate infamă.

În serile de vară, lungi, secetoase, înăbuşitoare, în care fiecare adiere de vânt e binecuvântare, mă gândeam la felul cum iubesc oamenii, cum iubesc cei care mor îmbrâţişaţi, la 90 ani, cărunţi, în acelaşi pat în care s-au iubit şi-n tinereţi, la cei care ştiu că vor pleca dintre noi curând, şi cu toate astea aleg ca ultim popas casa iubitei, a curvei plătite sau a soţiei credincioase. E o stare de bine ne-egală cu nimic altceva. E ca atunci când ştii ca poţi muri oricând, şi chiar dacă se va întâmpla într-o clipă tot nu ţi-ar părea rău, pentru că ai trăit până la ultima suflare, până în rărunchi. Ai putea muri cu gândul la ceea ce ai făcut înainte de-a te stinge şi ai închide ochii cu zâmbetul pe buze, pentru că ştii că a meritat. Totul.

Ceea ce am pus pe hârtie până acum n-are început şi nu ştiu ce sfârşit aş putea să-i dau pentru că nu-mi vine a scrie despre lucruri care nu sunt lucruri, despre lucruri care se simt şi nu se spun.

Citindu-l pe Marquez e ca şi cum aş sta la un pahar de vorbă cu un prieten care-mi povesteşte peripeţii ori nimicuri dintre cele mai diverse, amoruri pasagere, întâlniri cu destinul, decizii necugetate, păcate capitale, greşeli iremediabile. Mai toate erorile pe care le-am făcut, continuăm să le facem, şi pe care nu le vom ocoli de acum înainte sunt ca un exerciţiu perpetuu. Şi toate par să aibă un numitor comun: dragostea pentru ceva sau cineva. Daca am rănit pe cineva e pentru că ne-am iubit pe noi prea mult, dacă am greşit cuiva este pentru că acel cineva ne-a iubit pe noi mai mult decât s-a iubit pe sine. E un cerc vicios de sentimente şi trăiri pe care le simţim prin sfera unei simţiri pe care o numim iubire, amor, dragoste, pasiune….

Atunci când iubeşti te rupi de lume, nu mai ştii pe nimeni, nu mai cunoşti oameni ori locuri; eşti în lumea ta, împreună cu cel care te rupe de lume, împreună cu cel care te face să uiţi de tot şi toate. E atât de bine încât nu gândeşti, nu respiri suficient, nu dormi bine, nu mai mănânci. Dar eşti în siguranţă în lumea ta, pentru că ştii că nu-ţi mai lipseşte nimic. Ai putea renunţa la oricine, ai pleca oricând, ai da uitării tot ce ai ştiut până acum. Ce mai vine după nu are atâta însemnătate încât să te întoarcă din drum.

Cineva spunea că “Dragostea e îndelung răbdătoare.” Şi cred că zicala e adevărată în mare măsură. Habar n-ai câte poţi îndura, cât de mult eşti dispus să aştepţi, şi cât eşti dispus să pierzi pentru ca cel pentru care ai dat totul, cel pentru care ai renunţat la toate să se simtă iubit.

La final eşti fie împăcat cu tine însuţi pentru că a meritat tot sacrificul, sau eşti zdrobit pentru că cel pentru care ai făcut toate astea tocmai ţi-a dat o lecţie de viaţă: cum că dragostea se trăieşte în absurd, şi tot la fel se şi încheie. Dar de iubit nu s-a lăsat nimeni până acum. Puţini dintre cei răniţi au ales să nu mai încerce. E ca şi cum ai mânca după ce eşti sătul. Senzaţia de foame dispare, dar numai pentru un timp.

Foamea va reapare de îndată ce faci loc pentru altceva. Analogia e tâmpă, ştiu. Dar să te ferească Dumnezeu de foamea celor căzuţi în iubire.

Advertisements