Joi(e) de vivre

Tags

, , , , , , ,

tree-of-knowledge-crop-600x338

Joia a devenit ziua în care după plecarea cuiva îți amintești că “tre” să trăiești.

Cineva cândva spunea că nu se teme de moarte, atâta timp cât a făcut ce trebuie pentru a trăi. Nu am știut ce să răspund la afirmația asta, mai cu seamă pentru că nu știam ce îmi trebuie ca să trăiesc. Bani? Un alt job? Un alt loc în care să trăiesc? Alți oameni cu care să mă înconjur?  Aiurea, îmi spunea. “Să clădești o casă, să sapi o fântână și să sădești un pom”. Nici asta nu am înțeles prea bine.  Dar la ea lurcrurile erau cu mult mai simple.

M-am mulțumit întotdeauna cu certitudinea că fac ce trebuie, și că indiferent ce aleg să fac e în regulă atâta vreme cât e bine făcut. Sunt un om al bunului simț, cu o educație căpătată nu în lungii ani petrecuți în școală, ci intr-o familie (puternic) matriarhală, alături de un om care a știut că educația, știința (cunoașterea) și bunul simț nu se învață la școală. Ai mei cei 7 ani de acasă au fost mai degrabă 9 și s-au soldat cu lungi episoade de cunoaștere a lumii, încă de la facerea ei (diminețile de duminică petrecute la biserică), mersul la cimitir pentru onorarea celor trecuți în neființă, și statul la masă. Astea erau cele trei locuri în care un om cu numai 4 clase m-a învățat ce înseamnă viața.

Anii au trecut, eu am crescut, m-am înălțat, am căpătat opinii. Ea se făcuse tot mai mică, și adusă de spate, cu dureri de șale și reprize de oftat. Dar episoadele de “școala vieții la domiciliul” nu s-au încheiat. Și nici nu ar fi avut de ce să aibă un final atât timp cât găseam răspuns la toate întrebările.

Aș fi vrut numai să mă fi învățat cum să-mi iau rămas bun corespunzător, ca la carte, cu demnitate, fără regrete și remușcări. Dar asta era una din lecțiile la care am lipsit. M-am atașat sentimentului că lecția asta voi avea șansa să o învăț pe nerostite, ca și cum ar fi fost o întrebare la care mi s-a răspuns fără seamă.

I-aș mai fi spus doar că mi-e teamă că atunci când ea nu va mai fi, toate câte-au fost se vor sfârși.

 

Advertisements

Post-#colectiv

Tags

, , , , , , , , , , , ,

ROMANIA-FIRE-COLECTIV

Photo credit: Andrei Pungovschi

 

Suntem prea mici, prea puțini și prea neînsemnați….

Asta mi-am spus și mi-am tot repetat în gând înainte să plec din țară. N-am făcut-o ca să fug de ceva sau cineva, n-am ales să spăl latrinele altora și nu m-am compromis în niciun fel. Cea mai mare dezamăgire a fost neputința de a mă adapta într-un loc pe care să-l numesc “acasă”. România a fost și va rămâne în continuare “acasă”, indiferent de cât de mult voi alege să colind prin lumea asta mare.

Am urmărit și citit în astea 4 zile de la tragedia din București un număr de articole și de opinii care mai de care mai năucitoare, unele halucinant de oneste, altele izbitor de stupide. Dezinformarea maselor, habotnicia si ignoranța multora dintre cei care au scris și au acuzat în toate părțile, până la strigătele disperate de ajutor ale celor care și-au pierdut oameni dragi m-au făcut să pun pe hârtie gânduri.

Suntem prea mici, prea puțini și prea neînsemnați. De ce spun asta? Ei bine pentru că vreau să trec in altă tabără : a celor cu suflete aprige, a celor mulți și învingători. Și cu riscul de a suna fantezist vreau să cred că cei care au ieșit în stradă și care (sper) o vor mai face și de acum înainte nu au făcut-o dintr-un spirit de turmă, de genul “Hai să ne alăturam și noi mulțimii, să strigăm și noi că poate ne aude cineva si să dăm câte un check-in pe la Universității și pe la Victoriei, iar apoi să facem un selfie când ajungem la #colectiv ca să vadă lumea că suntem participativi.”

Multe s-au schimbat în lumea asta prin voința celor mulți. A fost de-ajuns o idee care să aprindă în oameni revolte. S-au răsturnat guverne, s-au schimbat legi, s-au recuperat ani de suferință atunci când dintre cei puțini, dar însemnați, s-au ridicat câțiva care au spus: AJUNGE !

De la revoluție încoace România a cunoscut cea mai mare decadere morală și socială din toate timpurile. În ’89 cei care au ieșit în stradă erau cei care n-au mai putut îndura umilința, lipsurile și ipocrizia celor de la guvernare. Suntem chiar atât de naivi încât să credem că situația României de astăzi este mai bună decât acum 26 ani? Cine ne poate opri dacă alegem să ne luăm țara înapoi?

Tragedia din #colectiv nu trebuie să devină pretextul pentru care luptăm să ni se facă dreptate, ci trebuie să devină, oricât de idealist îmi sună în timpane cuvintele astea: flacăra care să ne dea curajul să continuăm ce am început. Dacă ne oprim după 3-4 zile de mers prin București și prin toată țara și apoi ne întoarcem la casele noastre, reluându-ne viața de până acum atunci toate au fost în zadar.

Nu știu ce e de făcut, nu vreau să dau sfaturi și nu vreau să acuz. Umilința pe care am simțit-o în 6 ani de studenție în București e poate aceeași pe care o simt mulți dintre cei care au ales acum să se revolte.

Aș vrea să cred că ei pot să ducă la capăt ce n-am fost eu în stare acum 4-5 ani.

Să nu uităm un lucru: că totul în lumea asta se mișcă prin voința celor cu suflet mare. De oameni de genul ăsta ar trebui să se teamă cei de la Cotroceni, din B.O.R. sau mai știu eu ce for ne-“reprezentativ” are țara asta. Sper ca cei care simulează conducerea acestui neam să nu se trezească ca-n ’89, puși la zid și executați fără proces,  nu de alta, dar ISTORIA SE REPATĂ, spunea cineva.

Let your hope lead the way…

Tags

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

road-166543_640

I’m always in such a rush to finish things, meet deadlines and achieve goals, that I forget to live. I keep hearing the same advice from some of my elder friends: “Don’t ever get old”. Truth be told – I never paid much attention to these “words of wisdom”. When you’re young you never think of getting old, and as years go by you seem to want to slow down. “Time goes by fast when you’re having fun” is one of the first expressions I’ve heard over here. Not sure what kind of fun I’ve been living so far but I sure hope that when I look back, as an old woman, I’ll have a big smile on my face.

There are days when I wake up without a purpose and I start doubting, and I end up questioning my (so many weird) decisions. I don’t know what scares me most: my “un-happened” failures, my overly estimated ambition to do more or my sickening perfectionist self. All in all, I feel hopelessly pushed back by an unseen force that keeps telling me: “Now’s not the time”.

When I first started to feel doubt about where I’m heading or where my place in the world is I started to fear. If we all have fears, of any kind, it is somehow considered normal. When my fear interferes with my beliefs and alters my faith then I am left without any hope (in pretty much anything: happiness, tomorrow, people….)

Hope is one concept that I find extremely difficult to describe. In terms of personal experiences, I must say I was perceiving hope like a sort of consequence, not a cause for something. I still have no idea what to think about it. But maybe hope is that feeling you want so desperately to believe it exists. Hope is like the last frontier. You know you’ve come far when you’re at the end of a road and there’s still something else out there worth seeing, worth discovering, worth waiting for.

All you have to do is let hope lead the way… Still working on it.

The Premise of a Promise

Tags

, , , , , , , , , , ,

cropped-terredeciel70x100cm.jpeg

What’s mine is mine

What’s yours is also mine – you once said.

If I fail in my equation is due to all the faulty premises

Of all the promises you’ve made

All words you’ve spoken have fallen dark.

No deep breath or leap of faith is going to fill the empty place you put inside.

All there’s left is a massive hole in a chest that’s overflown

With left traces of your unsettled self.

I have gotten blind, and deaf and stupid.

You’ve made me afraid of words

Words that slap you in the face and leave marks all over.

You should have used a knife.

It would have been quicker and cleaner.

You chose the mess.

To all the promises you’ve made I offer you an empty box

Keep ’em all there for the next person you’ll break.

My nearness has closed in. So walk away.

I have a brand new set of knives under the bed.

I keep ’em in that box you gave me the day we’ve met

New Entry

Tags

, , , , , , , , , , , , , , ,

It’s been a while since my last visit. Got a lot to deal with and no ways to express myself. So I passed on the opportunity to write. I occasionally opened the page and looked at the screen. It’s been blank (in my head, down the page and around). Tonight is quiet, no one around, no sounds, except a song I have on the background that it’s been in my head for hours and hours.

I’ve realized how far I am from anybody I know, so far from home, my other home, and at times so alone. The angst of trying to figure myself out has passed for now, just for now.

Can’t say that I have a lot to put down but the very idea that when I’ll be let’s say…40, I’d look back on what used to hunt me and I’ll get amused.

What have I done since the last post? Not much. Just got happy, and then got mad and then angry. In my best days, I can exhibit the glory of my manic-depressive self. And on those same days I have no idea why I’ve been put on this planet.

On other days, I count my blessings. Which are, oh, so many. But stuck in one place and so bitter I cannot seem to see when my luck has found me.

This is so random. It’s been a while, that’s why.

“Spilling/Spinning” (Brandon Boyd)

…and the song that’s been in my head a whole 2-day duration…

Today’s last thoughts…

Tags

, , , , , , , , , ,

DSCN2576

Cardiothoracic x-ray, 21.03.2015

I knew it was going to be epic by the way I started the week. I got to spend my last day in my 20’s at the ER. If I had to describe this experience in a few words I would say it was almost enlightening. I got to know more about the medical institutions in Romania, about fears, diseases and other human interactions.

If I had to describe my last year in my 20’s I would say that it’s been very challenging, with many (emotional) downs and a lot of ups. A whole year of struggling to find the better version of myself, a whole year to deal with the first real adulthood challenges and responsibilities. It’s been a big change of scenery for me, I changed my home, my work routine, I met new people and I moved in a different part of the world.

I won’t deny it – it felt really hard and overwhelming at times. I proved myself that I can be adaptable, I can find myself in a new place, among new people and still be the better version of who I once was.

After badass 28, I went through extremely challenging 29.

What’s got 30 to offer?

A lot of adventures I hope, many more sunny days, a lot of walking, finding and discovering. This year I want to visit a new place, learn how to drive, spend more time near the water and do more of that relaxing gardening.

That bucket list is, in fact, a lot longer, but everything meaningful that I’ve done so far it got done with very small steps. Tomorrow is just another beginning.

Farewell 29, welcome 30!

Freaky Friday

Tags

, , , , , , , ,

solar eclipse

“Well, I’ve been down so Goddamn long
That it looks like up to me.”

When you can’t sleep at night and you toss in bed and get anxious for no apparent reason, you then start to fear and to crumble into tiny little emotional pieces.

Then starts the sweating and the so-known tachycardia, you fear that the “anxiety hell” is going to break loose and your heart is going to pop out of your chest.

Someone once told me that fear is for faithless people. And I might have become one of those people. I feel warm and then cold and then I start shaking my legs uncontrollably and so on and so forth, as the night unfolds.

I’ve been teaching myself to keep calm, and pray and look up and ask questions and answer to myself in every way I could, in any way that would make me feel better, safer. I felt down, and upset, angry at times, fearful, and the lack of sleep really made me unsociable, bitter and depressed.

After a certain number of sleepless nights, I finally got some rest last night. My heart is still racing. Be safe and everything will be alright I said to myself.

Whenever you can, look up and remember this tiny say:

“Let your hope make you glad. Be patient in time of trouble and never stop praying.” (Romans 12:12)

What’s gotten into me?

 

you

You are my one in 7 billion

Said a silly line.

I know now that it all became true when

I had to travel the earth just to see you.

And when you leave all that you’ve known behind

And you fly out to the stars just to be able to see

And to feel,

And to touch,

It all turns from silly to real.

Have I never gotten the right amount of sight?

Have I never surprised myself hidden into you?

I have.

But now it makes sense.

The right amount of flight, and sight and breath

You get only when you travel the earth.

Cos’ I always thought I’m no good for anything,

other than travel, of course.

And the meaning became purpose

and the purpose became meaning

when I traveled the world

just to see you.

Silence

Tags

, , , , , , , , , , , , , ,

the_sounds_of_silence_by_skierscott

It’s so quiet

In and out of time.

The randomness of thoughts

Is hunting the big emptiness.

From gray to white the careless whispers of the wind

Flow on even paths.

No voices can harm the deadly sorrow of the forest,

No human presence has shown its face since the last yellow leaf has left the lonely tree.

Countless hours of falling to the ground

Have filled the void with hope.

It’s winter.